Scrisoare II

Dragul meu,
Am să-ţi spun o poveste despre un el şi o ea.

"O zi ca oricare alta.
Ceasul din camera ei îi indică nervos 3:22. Posibil să se facă 5 dimineaţa până termină ceea ce vrea să scrie. Aşa e ea: când vine vorba de cuvinte scrise unei singure persoane, se împotmoleşte. Poate scrie uşor, simplu pentru un milion de oameni, dar nu poate scrie uşor doar unui singur om. O scrisoare. Cât de greu poate fi? Te aşezi, redactezi frumos negru pe alb, te semnezi şi o trimiţi prin poştă sau email.
El… de nu ar citi-o, i-ar fi atât de simplu. Dar o citeşte. Îi soarbe fiecare cuvânt aşternut pe paginile albe, dimineaţa, în timp ce-şi bea pe fugă cafeaua sau seara, obosit după o zi plină.
A intrat în viaţa ei acum 5 luni ca o rază de lumină. Cinci luni s-au transformat în cinci ani pe nesimţite. Era întuneric şi Ea trăsese şi mai tare cortina. Scena vieţii nu voia să o împartă cu nimeni. Îşi promisese că e mai bine să sufere singură decât să sufere alături de cineva. Mereu fusese cu cineva şi mereu se simţise singură.
Dar el… El a făcut-o să-şi încalce principii şi promisiuni şi să-şi dorească să aibă pe cineva alături, psihic mai ales. A învăţat-o că oamenii nu-şi caută un contrariu alături, ci o asemănare. Două unghiuri complementare: el are grijă de spatele tău, tu ai grijă de al lui. Ea e buza de sus care-i completează lui expresia unui zâmbet sincer. El e mâna care-i strânge pumnul tremurând în palma-i mare. E umbra care o fereşte de soarele agresiv de vară, e haina de blană care-i ascunde trupul firav din calea zăpezii iarna.
Echilibru: nici prea multă lumină, nici prea mult întuneric.
A lăsat-o să îl cunoască, l-a lăsat să o cunoască. Şi-au fost alături unul celuilalt, au luptat cu timp, distanţă, apropiere, încăpăţânare. Au luptat cu ei înşişi. Nu ştiu cine a câştigat, însă s-au câştigat reciproc. Şi-acum el a învăţat-o prost, i-a dăruit cea mai liniştită vacanţă, i-a înseninat cei mai frumoşi ani. A învăţat-o prost pentru că pleacă. O altă aventură: să mai reziste încă pe-atât şi să-şi dorească apropierea la depărtare.
Ea a plâns în braţele lui în fiecare zi inainte de plecare. El e-atât de altruist şi egoist în acelaşi timp: îi oferă totul şi-apoi îi ia totul.
"Oferă-mi tot, până nu mă răzgândesc şi-mi iau jucăriile de iubire şi plec." El îi oferă tot, dar îi ia jucăriile de iubire şi pleacă, deşi ea nu s-ar fi răzgândit vreodată.
Şi-au promis că nu îşi voi face planuri. Şi datorită lui ea îşi face. Şi datorită ei el îşi face. Învaţă amândoi să trăiască în prezent şi să-şi influenţeze viitorul.
Ea nu a crezut în noroc sau în ghinion, însă acum crede că el deţine cheia: ceea ce îi face îi poate aduce noroc sau ghinion, o poate ridica sau o poate face să decadă.
I-a şoptit că o va învăţa prost şi el tot nu a vrut să-i ofere un zâmbet mai puţin. Sută la sută, Au vrut şi şi-au dăruit.
I-a şoptit că fericirea sută la sută e plictisitoare şi lui i s-a îndeplinit dorinţa: nu vor fi niciodată plictisiţi de la atâta fericire.
A heart that hurts is a heart that works.
Ea suferă. O doare. Iar se va îngropa în muncă, aşteptând trecerea timpului. El va duce povara numărătorii pentru amândoi. El va fi raţional şi realist. Ea va fi visătoare şi ignorantă: a decis să nu-i mai pese de timp. A încetat să numere. S-a limitat în a suferi doar cât să-i amintească mai exact pentru cine păstrează inima.
E-atât de neîndemânatică uneori. Ca şi acum: mai e puţin şi el pleacă de tot. Uşa e aproape în întregime deschisă, taxiul deja claxonează la poartă. Bagajul e aşezat în prag. El stă cu spatele la uşă şi o priveşte. Ea nu scoate un cuvânt. Doar o lacrimă îi curge pe obrazul stâng. Nu schiţează niciun gest. E prea irespirabil aerul despărţirii. Nu e în stare să-i spună nimic, tace, închide ochii şi refuză să vadă realitatea, îşi astupă urechile cu pumnii mici, poate-poate claxoanele chemării de dincolo de prag vor dispărea. E oarbă, mută, surdă. Şi totuşi el o iubeşte chiar şi aşa. O îmbrăţişează, îi deschide ochii, îi prinde pumnii cu palmele calde şi îi aşează la pieptul lui. Îi descătuşează buzele cu un sărut. Acum aude şoaptele lui, îi priveşte ochii, îi simte buzele uscate. Durerea ei loveşte în pieptul lui, iar el încasează fiecare bătaie apăsată spre inimă ca şi cum şi-ar merita pedeapsa.
Ochii ei i se umezesc mai mult, îi curg picături fierbinţi pe obraji. El vine din urmă şi şterge urmele, impurităţile acelea clocotinde de pe chipul nepătat de falsuri al iubitei.
O strânge ultima oară la pieptul ei. Ea oftează, îl cuprinde. Nu ar vrea să-i mai dea drumul. El îşi ridică trupul masiv de care ea s-a lipit. O îndepărtează încet de căldura lui. Ea acceptă într-un final gestul şi se desprinde de bătăile inimii iubitului.
Uşa se crapă şi mai tare, în interior pătrund raze reci de soare, sunete de claxoane. Taxiul galben se zăreşte la poartă, printre crengile copacilor. Treptele se curbează după paşii lui. El ridică bagajul greoi, o sărută pe frunte în fugă şi îi şopteşte: "Pe curând…"
Ea priveşte cum prezentul devine un tablou trist, cum viitorul îi scapă printre degetele firave."

Noi nu suntem la fel, nu-i aşa?
Aştept răspuns.
Cu drag,
your love